Când m-am născut era o iarnă grea,
Zăpezile priveau de peste case...
Trei zile-au trebuit ca mama mea
Să hotărască liber să mă lase.
Copil am fost atât cât să se creadă
Că n-am ştiut ce-i rău sau ce e bun,
Doar lacrima ce aştepta să cadă
Îmi era semnul ce vroiam să-l pun.
Poveri enorme mi s-au pus în spate
Şi-o cruce peste suflet mi s-a pus,
Lovit mereu de-a lumii nedreptate
Am învăţat să nu mă las supus.
Îmi da avânt spre timpul viitor
Doar fulgerul furtunilor de vară.
Scârbit de răutatea tuturor
Vroiam însă să mor seară de seară.
Prin râpe am trecut fără să-mi pese
Că rănile mă năpădeau de tot,
Deşi ştiam că-n jurul meu se ţese
Un prea absurd şi idiot complot.
Şi toate repetându-se, un cerc
A dat contur la toată viaţa mea,
Soluţia finală vreau să-ncerc,
Şi nu mai vreau să văd ce va urma.
Chiar dacă-s acuzat de laşitate,
E dreptul meu să spun: nu se mai poate!
Uneori trăim fără motiv,
Paşii parcă ni-s în sens invers,
Viaţa nu-i un simplu substantiv,
Dacă vrem, clădim un univers.
Uneori privim, uitaţi, în gol,
Întuneric peste tot găsim,
Drumul cel mai scurt face ocol
Şi, de obicei, mai rătăcim.
Obsesivul ne striveşte-ncet,
Teoretic ştim aproape tot,
Adevăru-i însă incomplet
Cât ascunde-al gândului complot.
Uraganul lasă cerul clar,
Luna arde-al nopţii rol ştiut,
Infinitul nici n-are habar
Cât de mult e, zilnic, definit.
Judecăm de multe ori mărunt,
Paşii uneori ni-s în zadar,
Timpul trece într-un amănunt
Ce mereu devine necesar.
Matematic totu-i definit,
Calculând, eu simt c-am obosit.
Plouă iar şi plouă greu,
Plouă în sufletul meu,
Lacrima mi-a mai rămas.
Mă confund cu-n pas rebel
Să-mi găsesc al vieţii ţel,
Eu, copilul de pripas.
Cerul nu-i deloc senin,
Gânduri caut să-mi abţin,
Clipei rost nu îi găsesc.
Pasul îl tot pun în gol,
Nu-s actor, dar joc un rol,
Să pot spune că trăiesc.
Haosul nemărginit
Într-un colţ m-a ţintuit,
Hotărându-mi drum invers.
Nopţile au sens obscur
Dar, la miezul nopţii, jur
Că există şi revers.
Plouă parcă zi de zi
Însă nu mă pot opri,
Voi schimba totul din mers.
Şi voi pune iar hotar
Zilelor din calendar
Cu un gând şi cu un vers...
Cam multe răni se văd înspre trecut
Şi lacrimile sufletului dor,
Astăzi privesc spre alt necunoscut
Şi mă întreb de ce-aş simti că mor?
Mereu, mereu, trecutul e un tot
Ce îmi arată drumuri fără ţel,
Şi dacă mă opresc, când nu mai pot,
Simt că rămân sărac fără de el.
Dar viaţa merge-ntr-una într-un sens,
Nu poate să se uite înapoi,
Şi rănile ne dor tot mai intens
Şi o durere suntem înșişi noi...
Şi mai intens trăim un nou trecut
Când tot ce fi-va-i iar necunoscut...
În curând nu veţi mai şti de mine,
Am să-nvăţ să tac, orice ar fi,
N-am să ştiu dacă e rău sau bine,
N-am să ştiu ce-nseamnă-a suferi.
Lacrimile-n vânturi reci de iarnă
Se vor transforma în stele reci,
Peste amintiri or să aştearnă
Falsul drum al fostelor poteci.
În curând, pe ţărmuri pustiite
Paşii mei lăsa-vor urme, vag,
Şi un rest al vieţii-mi împărţite
Mă va ajuta să trec de prag.
Din tăcere n-am să am ieşire,
Am să simt cuvintele tăcut,
Am crezut că pot trăi-n iubire,
Pragul amăgirii l-am trecut.
În curând voi pune punct final
Şi voi deveni trecut real.
Dă-mi, Doamne, o putere să-l ucid
Pe cel care am fost până acum,
Sau, dacă e nevoie, să-l închid
În urna-n care va putea fi scrum.
Nehotărât fiind să pot să-l duc
Să-şi vadă fapte ce-au lovit din plin
Şi, de-i nevoie să îl readuc
Să-şi bea întreg paharul de venin.
Cum visul nopţii pune un accent
Pe zorii zilei, sensuri hotărând,
Azi vreau trecutul să îl fac prezent
Şi toate să-mi rămână mie-n gând.
Dă-mi, Doamne, o putere să rescriu
Povestea... Ce am fost... Ce pot să fiu!
Când libertatea îmi e gând final
Mă-ntreb de adevărul e real,
Sau, dacă-n întrebări ce nu se pun,
Pe viaţa mea încerc să mă răzbun.
Cu sens fugar adun un vis uitat
Să am reper la tot ce s-a-ntâmplat
Şi dacă uit că totu-i trecător
Tot n-am ştiut când lacrimile dor.
Târziul clipei dă un sens deplin
Când nu ştiu verticala s-o înclin.
